Cuvintele
Inegale ca valoare, deoarece, cum se stie, provin din sute sau chiar mii de pene eterogene, cuvintele tangourilor pe care le-a iscat fie inspiratia, fie dibacia, ajung sa alcatuiasca, la capatul unei jumatati de veac, un corpus poeticum aproape impenetrabil, pe care istoricii literaturii argentiniene il vor citi sau, in orice caz, il vor revendica. Creatia populara, atunci cand poporul nu o mai intelege si cand anii care s-au scurs au facut-o sa se invecheasca, ajunge sa sa bucure de veneratia nostalgica a eruditior si trezeste polemici si glosare; este verosimil ca pe la 1990 sa apara banuiala ori certitudinea ca adevarata poezie a timpului nostru nu se afla in “Urna lui Banchs” sau in “Lumina de provincie“ a lui Mastronardi, ci in piesele imperfecte adunate in culegerea “Sufletul care canta”. Aceasta presupunere este melancolica. O vinovata neglijenta m-a impiedicat sa dobandesc si sa studiez aceast repertoriu haotic, dar nu-mi este necunoscuta varietatea si spatiul tot mai larg al temelor sale. La inceput, tangoul nu avea text sau avea cuvinte obscene si ocazionale. Unele tangouri aveau cuvinte din mediul rural (“Sunt iubita credincioasa / A acestui gaucho nobil“), deoarece compozitorii cautau elementul popular iar viata deocheata a mahalalelor nu era pe atunci o materie potrivita pentru inspiratia poetica. Altele, asemnea speciei inrudite care este milonga (1), au fost vesele bravade de fanfaroni
La tangou nu-i nimeni sa ma intreaca;
Ma-nvartesc, mai frate, cu gagica,
Si mi-o rasucesc pe mititica,
De se duce vestea-n tot orasul.
Pe urma genul a povestit, asemenea unor romane ale naturalismului francez sau unor gravure ale lui Hogarth, vicisitudinile locale ale unei ascensiuni pe care am putea-o numi “harlot’s progress”
La inceput ai fost gagica
Unui hodorog spiter;
Un fecior de ofiter
Ti-a venit apoi de hac;
Pe urma mult deplansa transformare a cartierelor cu batausi si saracie lucie intr-o zona decenta
Puente Alsina,
Unde-s astazi cutitarii?
Si gagicile pe cinste unde sunt?
Rosi esarfe, palarii ca la Requena
Nu mai afli. Unde-I astazi Villa Crespa?
Capat pus-au vietii vesele jidanii.
De la bun inceput, nelinistile iubirii clandestine sau sentimentale solicitasera pana textierilor
Ti-amintesti, pe inserat,
palarie cand ti-am luat?
Si cordon de piele fina,
sparlit de la basoldina?
Singuratatea, la fel ca in blues si in literaturile hispanice, a fost o tema preferata
Ce trista era ziua-n asfintit,
iubita mea, cand tu m-ai parasit
Tangouri pline de reprosuri, tangouri de ura, tangouri de badjocura si de ranchiuna s-au scris cu duiumul, dar nu suporta transcierea si amintirea; exista cateva, poate intrucava mai tolerabile, in care razbunarea ia forma iertarii si se complace in gesture marinimoase
Vino-nauntru, stai pe pat;
nu-ti fie teama ca te bat.
Toata vanzoleala orasului a intrat in tangou; viata de pierzanie si mahalaua n-au fost singurele teme, si imi aduc aminte de compozitii care se numeau (pe la o mie noua sute douazeci si ceva) Cartierul Rosendal si Noptile la Colon. In prefata la satirele sale Juveal a scris un lucru vrednic de a fi amintit: ca ceea ce-i misca pe oameni – dorinta, teama, mania, poftele trupului, intrigile, fericirea – va alcatui materia cartii lui; cu o exagerare scuzabila, am putea aplica faimoasa lui sentinta “quidquid agunt hominies“ la totalitatea textelor de tangou. Am mai putea spune ca aceastea alcatuiesc incoerenta si vasta “comedie humaine“ a vietii din Buenos Aires. Se stie ca Wolf, la sfarsitul veacului al optsprezecelea, a scris ca Iliada, inainte de a fi o epopee, a fost o seama de cantece de rapsozi; aceasta ingaduie, poate, prorocirea ca textele de tangou vor ajunge sa formeze cu timpul, un lung poem civil ori vor sugera vreunui ambitios sa scrie acest poem. Sa tot fie vreo 7 ani de cand am alcatuit, impreuna cu Silvina Bullrich, prima antologie a filfizonului zurbagiu. In prefata am spus: “Filfizonul zurbagiu a fost plebeul oraselor si al mahalalei cu neputinta de definit, asa cum gaucho-ul a fost plebeul campiei sau al incaierarilor cu cutitul. Venerate arhetipuri pentru prima situatie sunt Martin Fierro, Juan Moreira si Segundo Ramirez Sombra; pentru cea de-a doua nu exista inca un simbol inevitabil, chiar daca sute de tangouri si de scenete comice il prefigureaza“. Si apoi: “ Sa dea Dumnezeu ca acest volum sa slujeasca de imbold pentru ca cineva sa scrie acel verosimil poem care va face din filfizonul zurbagiu ceea ce poemul Martin Fierro a facut din gaucho. Sa dea Dumnezeu ca acel poem, asemenea celuilalt, sa fie mai putin preocupat de aspectele accidentale decat de cele centrale, de dialecte si aparentele timpului decat de forma unui destin.
La inceput ai fost gagica
Unui hodorog spiter;
Un fecior de ofiter
Ti-a venit apoi de hac;
Pe urma mult deplansa transformare a cartierelor cu batausi si saracie lucie intr-o zona decenta
Puente Alsina,
Unde-s astazi cutitarii?
Si gagicile pe cinste unde sunt?
Rosi esarfe, palarii ca la Requena
Nu mai afli. Unde-I astazi Villa Crespa?
Capat pus-au vietii vesele jidanii.
De la bun inceput, nelinistile iubirii clandestine sau sentimentale solicitasera pana textierilor
Ti-amintesti, pe inserat,
palarie cand ti-am luat?
Si cordon de piele fina,
sparlit de la basoldina?
Singuratatea, la fel ca in blues si in literaturile hispanice, a fost o tema preferata
Ce trista era ziua-n asfintit,
iubita mea, cand tu m-ai parasit
Tangouri pline de reprosuri, tangouri de ura, tangouri de badjocura si de ranchiuna s-au scris cu duiumul, dar nu suporta transcierea si amintirea; exista cateva, poate intrucava mai tolerabile, in care razbunarea ia forma iertarii si se complace in gesture marinimoase
Vino-nauntru, stai pe pat;
nu-ti fie teama ca te bat.
Toata vanzoleala orasului a intrat in tangou; viata de pierzanie si mahalaua n-au fost singurele teme, si imi aduc aminte de compozitii care se numeau (pe la o mie noua sute douazeci si ceva) Cartierul Rosendal si Noptile la Colon. In prefata la satirele sale Juveal a scris un lucru vrednic de a fi amintit: ca ceea ce-i misca pe oameni – dorinta, teama, mania, poftele trupului, intrigile, fericirea – va alcatui materia cartii lui; cu o exagerare scuzabila, am putea aplica faimoasa lui sentinta “quidquid agunt hominies“ la totalitatea textelor de tangou. Am mai putea spune ca aceastea alcatuiesc incoerenta si vasta “comedie humaine“ a vietii din Buenos Aires. Se stie ca Wolf, la sfarsitul veacului al optsprezecelea, a scris ca Iliada, inainte de a fi o epopee, a fost o seama de cantece de rapsozi; aceasta ingaduie, poate, prorocirea ca textele de tangou vor ajunge sa formeze cu timpul, un lung poem civil ori vor sugera vreunui ambitios sa scrie acest poem. Sa tot fie vreo 7 ani de cand am alcatuit, impreuna cu Silvina Bullrich, prima antologie a filfizonului zurbagiu. In prefata am spus: “Filfizonul zurbagiu a fost plebeul oraselor si al mahalalei cu neputinta de definit, asa cum gaucho-ul a fost plebeul campiei sau al incaierarilor cu cutitul. Venerate arhetipuri pentru prima situatie sunt Martin Fierro, Juan Moreira si Segundo Ramirez Sombra; pentru cea de-a doua nu exista inca un simbol inevitabil, chiar daca sute de tangouri si de scenete comice il prefigureaza“. Si apoi: “ Sa dea Dumnezeu ca acest volum sa slujeasca de imbold pentru ca cineva sa scrie acel verosimil poem care va face din filfizonul zurbagiu ceea ce poemul Martin Fierro a facut din gaucho. Sa dea Dumnezeu ca acel poem, asemenea celuilalt, sa fie mai putin preocupat de aspectele accidentale decat de cele centrale, de dialecte si aparentele timpului decat de forma unui destin.
Este binecunoscuta parerea lui Andrew Fletcher: “Daca ma lasa sa scriu toate baladele unei natiuni, nu ma mai intereseaza cine scrie legile“; aprecierea aceasta sugereaza ca poezia comuna si traditionala poate influenta sentimentele si determina comportarea. Daca am aplica aceasta ipoteza la tangoul argentinian, am vedea in el o oglinda a realitatilor noastre si totodata un mentor sau un model, cu o influenta neindoielnic malefic. Milonga si tangoul din perioada de inceput puteau fi prostesti sau cel putin buimace, dar erau pline de cutezanta si veselie; tangoul de mai tarziu este o compozitie incarcata de resentimente, in care sunt deplanse cu risipa de sentimentalism nenorocirile proprii si sunt cantate cu neascunsa bucurie si diabolica nerusinare nefericirile altora.
Imi aduc aminte ca prin 1926 eram inclinat sa atribui italienilor (mai concret genovezilor din cartierul Boca) degenerarea tangoului. In acel mit sau fantezie, ale unui tangou “creol“ stricat de “venetici “, vad, abia acum, un simptom limpede al unor erezii nationaliste care au pustiit lumea mai tarziu – la indemnul celor care pentru noi erau venetici, fireste. Nu bandoneonul, pe care eu l-am numit candva las, nu sarguinciosii compozitori dintr-un cartier marinaresc au facut ca tangoul sa fie ceea ce este, ci intreaga tara. De altminteri, creolii dintai care au zamislit tangoul se numeau Bevilacqua, Greco sau de Bassi …
Pentru denigrarea tangoului din etapa actuala cineva ar putea sa-mi aduca o obiectie invocand faptul ca trecerea de la cutezanta sau fanfaronade la tristete nu este neaparat un neajuns si ca poate fi un semn de maturitate. Adversarul meu imaginar ar mai putea adauga faptul ca inocentul si curajosul Ascasubi este fata de plangaciosul Hernandez ceea ce este primul tangou fata de ultimul si ca nimeni – in afara de Jorge Luis Borges – nu s-a gandit sa traga concluzia, din pricina acestei diminuari a fericirii, ca Martin Fierro este inferior poemului Paulino Lucero. Raspunsul este usor de dat: deosebirea nu este numai pe ton hedonic, ci este de ton moral. In tangoul cotidian din Buenos Aires, in tangoul de la petrecerile in familie si din localurile decente, exista un lichelism trivial, un iz de imfamie pe care nici macar nu l-au banuit tangourile cutitului si lupanarului.
Sub aspect muzical, tangoul nu are cum sa fie important; singura lui importanta este cea pe care o dam noi. Reflexia este justa, dar poate ca este aplicabila tuturor lucrurilor. Mortii noastre personale bunaoara, sau femeii care ne dispretuieste… Tangoul poate fi subiect de discutie, si chiar il discutam, dar inchide in el ca orice lucru adevarat, o taina. Dictionarele muzicale inregistreaza, aprobata de toti, definitia scurta si suficienta a tangoului; aceasta definitie este elementara si nu anunta dificultati, dar compozitoul francez ori spaniel care, increzandu-se in ea, urzste corect un “tangou” descopera, nu fara stupoare, ca a urzit ceva ce urechile noastre nu recunosc si memoria noastra nu gazduieste, iar trupul nostru respinge. S-ar spune ca fara inserari si nopti la Buenos Aires nu se poate face un tangou iar ca in cer ne astepata pe noi arentinienii, idea platonica a tangoului, forma lui universala (aceasta forma pe care o descifreaza Oborul sau Stiuletele) si ca aceasta specie fericita are, chiar daca este umil, locul lui in univers.
Nota:
1. Eu sunt din cartierul Alto,
Eu sunt din cartierul Retiro.
Eu sunt ala cu sictiru‘
Ce port sisu-n buzuna.
Si, mai frate-n carciumioara,
La cantat nu am rival.
Comentarii