Urmaresc de mai bine de zece ani acest fenomen, tangoul, este extrem de interesant, si cateodata plictisitor. Am ajuns chiar sa pot vedea lucrurile care se vor intampla, sa stiu dinainte, timpul este singura variabila mai putin exacta. Incepusem chiar sa fac pronosticuri: pentru asta dau doua luni, pentru asta dau doi ani. Surpriza mea era cand cea se stiam ca urma sa se intample, se intampla mai repede decat pronosticasem eu. Eram surprinsa ca am fost prea generoasa :)) si nicidecum de lucrurile care se inamplau. Am o prietena de pe vremea facultatii care mi-a zis de atunci: daca un lucru s-a intamplat o data, este posibil sau nu sa se intample si a doaua oara, dar daca s-a intamplat de doua ori o sa se intample cu siguranta si a treia oara! :))
Foarte demult, inainte sa ajung la tango, inainte sa ajung la dans sportiv, in celalalt mileniu, credeam ca totul exista, a fost, este si va fi asa cum am gasit cand am venit pe lumea aceasta. Televiziunea exista de cand m-am nascut, nu pricepeam ce zicea tata ca in copilaria lui nu aveau televizor... Regulile erau reguli, stabilimentele stabilimente, cuplurile familii, scoala scoala, casa casa. Totul indestructibil. Nimic de schimbat, chiar daca sistemul scartaia pe aici pe colo. Prima mare zgaltaiala a fost cand una dintre cele Big Six (finantistii stiu despre ce vorbesc) a cazut. Zob. Adica o corporatie world wide, un mamut international, intercontinental, cu traditie si vechime s-a destramat in cateva luni si a disparut, puffffff, in urma unui scandal de proportii in State (Enron-ul). Pe vremea aceea credeam ca totul este indestructibil. Surpriza. Nu este. Ba din contra, cu cat a trecut vremea, si cu cat am analizat cea ce se intampla in jurul meu, mai ales in tango, am realizat ca nimic nu este pentru totdeauna.
Mi-am adus aminte acum si mi-a trecut un gand razletz, sa-l continui, dar ultimi sase ani au fost atat de efervescenti, au aparut si au disparut atatea entitati, incat nu cred ca as mai avea datele istorice exacte pentru a-l putea reface, si cred ca as risca sa omit pe careva, si nu in mod intentionat.
Urmarind ultimele evenimente... am tot stat si m-am gandit... cu cat entuziasm au inceput oamenii sa faca lucruri, au venit la tango, au invatat sa danseze, le-a placut atat de mult, incat si-au dorit sa impartaseasca cu totata lumea experienta lor, sa-i faca si pe altii sa simta bucuria tangoului, sa vorbeasca tuturor despre tango, sa-si aduca prieteni, cunoscuti, pentru ca, sa recunoastem, odata piscati de virus, in primii cel putin doi ani, numai despre asta vorbesti cu toata lumea. Vorba unui prof de-al meu, atunci cand te intreaba cineva de ce faci tango, si nu stii sa-i dai un raspuns scurt, te-ai mai potolit, si se cheam ca esti tanguero. Si cred ca acel raspuns ar dura saptamni intregi... :)))
Nimic impotriva, ba din contra e minunat sa vrei sa impartasesti, sa transmiti tangoul mai departe altora, incurajez, pe bune, iar daca ai si acces la o masa consistenta de oameni care vor tango, de preferat mai multi domni decat doamne, este ceva de vis! Go for it. Daca ai evenimente cu sute-mii de oameni non-tango la care poti promova tangoul cu o demonstratie, cu un curs introductiv, este excelent, faceti-o fara sa va ganditi de doua ori. Se stie foarte bine ca procentul de oameni care raman pe termen lung la tango este de 2-3%. Deci cu cat sunt mai multi incepatori cu atat mai bine.
Inca de vara trecuta, vorbeam cu prieteni la o tigara, intre doua tande. Ne uitam cine mai vine pe la practici pe la milongi, si eram cam aceeasi populatie. Multi vin, raman o perioada apoi, se pierd usor-usor, treptat, pe drum. Putini raman, iar din acestia, putini sunt interesati de nivelul dansului lor. Sunt suficienti cu cat au acumulat si vin doar pentru fun. Nimic rau in asta, fiecare e liber sa faca ce-i place. Insa, ne uitam ca nu mai vine nimic din spate... foarte putini incepatori care raman pe termen lung si devin buni dansatori. Shoc, mister si groaza... noi pe viitor cu cine mai dansam daca se tot pierd oameni pe drum si nu vine nimic din spate!?!?!
Pe de alta parte ma uitam la Avrig, ca in momentul in care Ioana a invitat in ronda instructori, de la toate scolile din tara (fara sa punem Bucurestiul), pentru dansul profesorilor, s-a umplut ronda ca pentru o milonga! Iar in Bucuresti, nu de mult, la Institul Cultural Roman, milongile au fost populate aproape in exclusivitate de profesori! WTF. Concluzia: avem instructori suficienti cat sa facem o milonga!
Avem profesori garla, toata lumea e acum instructor sau profesor. In ipoteza de mai sus, daca toate entitatile care predau acum ar avea cate o sala plina de 30 elevi si ne-am strange toti la o milonga, pai nici Casa Poporului nu ne-ar mai putea incapea daca ii strangem si pe cei din tara! Dar? Unde suntem? Care suntem?
Asa si cu evenimentele. In general, fiecare scoala are tipicul ei, dunga ei si merge intr-o directie. Ii cam recunosti pe fiecare de pe la ce scoala se trage, dupa cum danseaza. In mod firesc, fiecare scoala, doreste sa-si aduca idolii ei, si iaca-ta ca cam fiecare mare scoala are cate un “festival”/eveniment mare pe an. In conditiile in care, si aici vorbessc numai de Bucuresti, sa zicem ca ar fi cam 12 entitati care predau am avea in medie 2 evenimente mari.... dar surpriza... nu mai sunt.... au fost odata...!
Dupa o vreme in care ne-am cam canibalizat intre noi, fiecare dorind sa aibe propriul eveniment mare, ne-a mai trecut. Capii scolilor si-au dat seama, the hard way, ca dupa un eveniment de genul asta trebuie sa vina cu bani de acasa ca sa-si plateasca invitatii din Argentina, pentru ca nu au destul public. Lucrul acesta se intampla in ultimii 2-3 ani... de ce oare? Pentru ca trebuie sa stai cu picioarele in apa rece si sa realizezi daca este sau nu momentul, locul si publicul pentru ce vrei tu sa faci.
Si hai sa fim seriosi, cei care mai mergem din cand in cand pe la milongi sau practici vedem care este atmosfera, suntem din ce in ce mai putini, si impartiti in locuri din ce in ce mai multe. Nu zic, concurenta naste plus de valoare pentru consumator, perfect de acord. Dar … este oare o adevarata concurenta? Adica, chiar aduce plus valoare? Sa ne aducem aminte de scoli si evenimente care au aparut si au disparut ca si cometele pe cerul tangosferei... chiar si in momente de crestere al fenomenului. Scoli care au durat poate un an, iar acum nu-si mai aminteste nimeni de numele lor.... a mai ramas poate entuziasmul de la lansare inscriptionat pe o masina...
Cam cat de rupti de realitate sa fim, cat de autisti, sa trebuiasca cate unul din noi sa ne dea cu adevarul peste ochi, si atunci sa nu ne convina si sa-i dam la gioale? Sa strigam ca e hater, si sa ne tavalim in mocirle. Sau poate sa-l cumparam cu ceva ieftin?
Hai sa nu ne imbatam cu apa rece, si sa coboram din turnul nostru de fildes printre noi, in practici si milongi, sa vedem realitatea.
Este un moment de criza.
Ne ducem in jos.
Cadere libera.
Si nu vine minic din spate!
Iar noi ce facem???
Este un moment in care ar trebui sa strangem randurile, sa tinem aproape si sa facem sa ne fie bine. Sa ne unim eforturile sa facem lucrurile sa mearga, sa pastram ce am construit pana acum, ce este bun si de calitate. Sa aducem valoare lucrurilor pe care le facem. Agonia, nu pastreaza nimic din extazul milongilor de alta data. Iar exuberanta este o valvataie de paie galagioasa care doar ne f**e mintile. Nu este momentul nici sa ne impartim, nici sa alegem. Suntem prea putini.
Este foarte usor sa gasesti lucrurile gata facute, sa te bucuri, sa-ti iei ce-ti trebe, si daca esti cu curu'n sus intr-o seara sa strambi din nas, si sa spui eu pot si stiu sa fac mai bine, pe un teren deja arat de ani de zile de altii. E al dracului de usor! Poate ca astia care se mai pricep la vanzari si markenting, si au conexiuni si participa la evenimente cu multa lume ar putea sa-si manifeste talentele in a aduce oameni la tango si nu sa zguduie o "comunitate" si asa in destramare?
Imi aduc aminte inceputurile, cand dansam prin apartamente de blocuri, pentru ca nu existau milongi sau practici la care sa poti merge. Imi aduc aminte cand ne-au dat afara cu bady-guard-zii dintr-un local de pe malul garlei, pentru ca nu mai vroiau sa ne lase sa dansam acolo... Entuziasmul acelor vremuri ne-au adus acum aici si am “cladit” locuri in care sa ne simtim intr-adevar bine cu tango-ul nostru. Si eram o mana de oameni. Totul putea sa se termine in orice zi. Atat de fragila era situatia. Asa cum ziceam la inceput, totul este efemer. Nimeni si nimic nu garanteaza durabilitatea. Dar am fost oameni care ne-am dorit sa dansam tango. Si cred ca am reusit.
Ne-am obisnuit atat de tare incat nu mai suntem capabili sa apreciem ce avem.
Si avem senzatia ca ni se cuvine.
Nu mai avem respect pentru nimeni si nimic. Si asta in numele “tango-ului”??? (de ce imi vine acum in minte cuvantul "inchizitie"?)
Dar de fapt, ce vrem?
Eu inca mai vreau sa dansez tango, sa ajung la acea emotie pe care mi-o da tango-ul.
Acea emotie efemera care iti da efervescenta, si nu te lasa sa adromi noaptea cand te intorci de la milonga.
Atat.
Comentarii